Dilema slujirii de gura lumii
Se spune adesea în mediile noastre că „la seceriș e nevoie de brațe”. Și e adevărat. Însă, de multe ori, în goana de a acoperi golurile din departamentele bisericii, uităm să ne întrebăm dacă brațele acelea sunt puse la lucru de Duhul Sfânt sau de presiunea socială.
Există o diferență fundamentală între a fi util și a fi chemat.
Capcana lui „acolo te vedem noi”
De câte ori nu ai auzit fraza: „Frate, te vedem potrivit aici, că oricum nu avem pe cine pune”? De multe ori, comunitatea tinde să ne proiecteze într-un rol bazat pe nevoile logistice ale momentului, nu pe înzestrarea noastră spirituală. Scriptura ne avertizează însă asupra sursei motivației noastre:
„Căci caut eu acum bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” (Galateni 1:10)
Dacă slujim doar pentru a bifa o nevoie socială sau pentru a evita judecata celorlalți, riscăm să ne pierdem identitatea de robi ai lui Isus în favoarea unei „robii” față de așteptările comunității.
De multe ori, biserica ne împinge să fim un fel de „bun la toate”, uitând că înțelepciunea antică ne învață un adevăr simplu: Optimum est cuique, quod est suum (Cel mai bun lucru pentru fiecare este ceea ce i se potrivește).
Nu este suficient să fim prezenți, ci trebuie să fim în acel Kairos (καιρός) — în momentul și locul rânduit de Dumnezeu pentru noi. Spre deosebire de Chronos (timpul liniar, al ceasului), Kairos este momentul în care Dumnezeu te așază exact unde trebuie să fii. Slujirea „de gura lumii” este adesea o luptă cu cronometrul, pe când slujirea în voia Lui este trăirea în Kairos.
Proverbul românesc cu „omul potrivit la locul potrivit” nu este doar un clișeu administrativ, ci o realitate spirituală. Când ești „omul potrivit” ales de oameni pentru „locul nepotrivit”, risipești harul. Dar când ești omul ales de Dumnezeu, chiar și cel mai smerit loc devine un centru al binecuvântării.
Așa cum spunea și înțelepciunea populară „cine aleargă după mulți iepuri, nu prinde niciunul”. Nu putem „alerga după toți iepurii” nevoilor din biserică fără a pierde din vedere singura țintă care contează: chemarea personală pe care Isus ne-a încredințat-o.
Daruri diferite, chemări specifice
Dumnezeu nu ne-a creat ca pe niște piese interschimbabile într-o mașinărie. El a pus în fiecare un dar specific. Când forțăm un om să slujească „unde e nevoie” (dar unde nu are har), stricăm arhitectura trupului lui Hristos:
„Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui.” (Romani 12:6-7)
Pavel subliniază clar: dacă ești chemat la o slujbă, ține-te de aceea, nu de toate celelalte pe care oamenii ți le pun în brațe.
Isus și prioritățile Tatălui
Dacă ne uităm la viața lui Isus, observăm ceva fascinant: El nu a răspuns tuturor nevoilor care I-au ieșit în cale. Au fost mulțimi care Îl căutau, dar El S-a retras să Se roage. El nu a căutat să fie „potrivit” în ochii sistemului religios, ci a căutat să fie ascultător de un singur glas:
„Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând…»” (Ioan 5:19)
Lecții de la cei care au refuzat „locul călduț”
Istoria credinței este plină de oameni care au trebuit să spună „nu” confortului sau așteptărilor bisericii lor pentru a spune un „da” radical lui Dumnezeu.
Un exemplu răsunător este cel al lui William Carey, considerat „părintele misiunilor moderne”.
Povestea lui ilustrează perfect tensiunea dintre „nevoia bisericii locale” și „chemarea lui Dumnezeu”.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, William Carey era un simplu cizmar, dar un om cu o pasiune mistuitoare pentru popoarele care nu auziseră de Isus. În acea vreme, bisericile erau confortabile și ocupate cu doctrinele lor interne.
Când Carey a ridicat problema misiunii într-o adunare de slujitori, un lider respectat l-a tăiat scurt, spunându-i:
„Tinerelule, șezi jos! Când va vrea Dumnezeu să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu!”
Oamenii l-au văzut „potrivit” să rămână în banca lui, să-și vadă de cizmărie și de viața liniștită de biserică. Dacă ar fi ascultat de „gura oamenilor” sau de autoritatea religioasă care îi spunea că „nu e nevoie de el acolo”, India nu ar fi cunoscut una dintre cele mai mari transformări spirituale din istorie. Carey a refuzat conformismul și a plecat, lăsând în urmă o biserică ce nu-i înțelegea viziunea, pentru a împlini chemarea lui Dumnezeu.
Charles Spurgeon, „prințul predicatorilor”, a fost adesea presat să se implice în structuri politice sau administrative ale denominației sale, acolo unde oamenii îl vedeau „potrivit” datorită influenței sale uriașe. El a refuzat constant titlurile și funcțiile de conducere birocratică, spunând:
„Dacă Dumnezeu te-a chemat să fii misionar, nu te înjosi devenind rege.”
Spurgeon a înțeles că a fi „util” într-un comitet sau într-o structură administrativă (unde oamenii îl doreau cu disperare) ar fi fost o trădare a chemării sale unice de a predica Evanghelia.
Nu trebuie însă să privim doar spre mări și țări. Avem exemple chiar în istoria noastră recentă.
În 1945, când regimul comunist s-a instalat în România, a avut loc „Congresul Cultelor”, unde mulți lideri religioși s-au grăbit să declare loialitate noului regim, considerând că e „necesar” și „înțelept” să colaboreze pentru a salva instituția bisericii. Oamenii vedeau acolo locul „potrivit” pentru un lider: la masa negocierilor, asigurând supraviețuirea organizației.
Soția sa, Sabina, i-a spus atunci cuvintele care au schimbat istoria: „Richard, șterge ocara de pe fața lui Isus!”
Richard Wurmbrand a refuzat să fie „omul potrivit” la masa compromisului, unde mulți îl vedeau așezat. A ales să fie „omul lui Dumnezeu” în închisori și în biserica din subteran. Din punct de vedere uman, părea o pierdere de resurse: un om atât de dotat, închis între ziduri de piatră. Dar Dumnezeu îl voia acolo. Acea „nesupunere” față de așteptările liderilor de atunci a dat naștere unei mărturii care a zguduit întreaga lume prin vocea misiunii „Voice of the Martyrs”.
Fie că ești chemat să schimbi continente ca William Carey, sau să rămâi neclintit într-o încercare grea aici, la noi, esențialul rămâne același: ascultarea de El. Așadar, data viitoare când cineva îți spune unde „te vede potrivit”, mulțumește-i, dar retrage-te în cămăruța ta. Întreabă-L pe Cel care te-a creat: „Doamne, Tu unde mă vrei?”. S-ar putea să fii surprins că locul Lui pentru tine este mult mai vast și mai plin de viață decât orice „gol” pe care oamenii încearcă să te convingă să-l astupi.
Cum recunoști locul unde te vrea Dumnezeu?
Slujirea autentică nu se măsoară în cât de mult te vede lumea „implicat”, ci în cât de multă pace ai în ascultare. Dumnezeu te poate vrea într-un loc unde:
- Nu primești aplauze: Poate chemarea ta e să te ocupi de cei singuri, în ascuns.
- Ești singur în viziune: Dumnezeu privește inima, nu aparențele.
„Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)
Îndrăznește să spui „Nu” oamenilor pentru a-I spune „Da” lui Dumnezeu
Este greu să refuzi o solicitare în biserică, mai ales când „este nevoie”. Dar a spune „da” unei sarcini pentru care nu ai chemare înseamnă, de fapt, să ocupi locul cuiva pe care Dumnezeu l-a pregătit special pentru acel rol.
Caută locul acela unde vocea lui Dumnezeu îți șoptește: „Aici te vreau pe tine”. În final, nu vom da socoteală în fața comitetelor, ci în fața lui Isus. Și ce bine va fi să auzim: „Bine, slugă bună și credincioasă” pentru că am fost acolo unde a vrut El, nu unde ne-au împins oamenii.
